Validarea (Anca Rusu)

1) Ce este validarea, de fapt? Și ce nu este?

Întrebare: Înainte de orice: validarea nu înseamnă laudă, complimente, sfaturi sau flatare. Cum ai defini-o tu?

Răspuns (Anca): Pentru mine, validarea este prezentă oriunde există relații reale: în educație, la muncă, în familie. E un „te văd” autentic — o recunoaștere clară, specifică și contextuală a contribuției celuilalt. Nu e despre a exagera, ci despre a numi adevărul cu intenție bună: am văzut efortul, am văzut curajul, am văzut progresul, am văzut ce ai făcut acolo.

2) De ce are validarea un impact atât de mare?

Întrebare: De ce ne atinge atât de tare validarea? De ce o căutăm?

Răspuns (Anca): Validarea e o nevoie umană profundă. Cu toții vrem să fim văzuți și să conteze cine suntem pentru ceilalți. E un tip de conectare reală. În termenii lui Maslow, se leagă de auto-actualizare — impulsul de a ne atinge potențialul. Dar uneori nu ajungem acolo fără susținere din exterior sau fără acea voce (interioară ori exterioară) care spune: „Poți. Continuă.”

3) „Validarea cu intenție te onorează, dar te și responsabilizează.” Ce înseamnă asta?

Întrebare: Ai o frază care sună ca o semnătură: „Validarea oferită cu intenție te onorează, dar te și responsabilizează.” Cum o explici?

Răspuns (Anca): Când cineva te validează cu intenție, nu doar te face să te simți bine. Îți dă curaj și sens — dar te ridică și la un standard. Îți transmite: „Te văd. Contezi. Ai ceva valoros.” Iar asta vine la pachet cu responsabilitatea de a fi la înălțimea a ceea ce poți deveni.

4) Povestea ta: cum poate validarea să devină „scânteia” unui drum?

Întrebare: Ai un exemplu foarte puternic din viața ta despre cum o validare poate schimba traiectoria cuiva.

Răspuns (Anca): Pentru mine, validarea externă a fost decisivă. Am plecat din Cluj, dintr-o familie modestă, fără să-mi imaginez că voi ajunge să locuiesc ani buni în Chicago și să absolv Northwestern University. Totul s-a schimbat când familia la care lucram ca nanny m-a încurajat și mi-a spus: „Anca, tu poți mai mult.” În acel moment nu credeam în mine. Dar altcineva a făcut-o. Și cuvintele acelea au devenit combustibil. Odată ce am început, mi-am dovedit că pot — dar fără acel impuls inițial, poate nici n-aș fi pornit. Asta face validarea: uneori e scânteia de care ai nevoie ca să aprinzi un drum întreg.

5) Care e confuzia cea mai frecventă: validare vs feedback?

Întrebare: Mulți oameni cer feedback când, de fapt, au nevoie de validare. Cum se vede asta în practică?

Răspuns: Se întâmplă foarte des: oamenii cer „feedback”, dar speră să audă „bravo”. Iar când primesc un răspuns sincer (mai ales critic), se simt răniți, pentru că de fapt aveau nevoie să fie văzuți. Învățarea aici e simplă și grea în același timp: să știi ce ceri și să poți spune asta. Nu e feedback — e validare.

6) Exemplu concret: „pixul roșu” – ce s-a întâmplat, de fapt?

Întrebare: Avem un exemplu foarte clar: o colegă cere feedback, primește feedback, dar reacționează ca și cum ar fi fost atacată. Care e lecția?

Răspuns: O colegă foarte conștiincioasă urma să țină o prezentare importantă și mi-a cerut explicit feedback. M-am uitat cu ochi de profesor și am notat observații „cu pixul roșu”. A doua zi a deschis materialul și a spus șocată: „Tu nu-ți dai seama cât am muncit… și asta primesc de la tine?” Atunci am înțeles: ea nu voia feedback, voia validare — să fie văzut efortul înainte să fie „corectat” conținutul. Nu a știut să ceară, iar eu nu am știut să citesc nevoia.

7) Cum ceri validare fără să pari că o cerșești?

Întrebare: Mulți se rușinează să ceară validare direct. Cum se face sănătos?

Răspuns: Ajută enorm să pui context și să o ceri de la oameni în care ai încredere. De exemplu: „Am muncit enorm la asta. Poți să-mi spui ce ți se pare că a ieșit bine?” Mesajul transmite și nevoia, și cadrul. Și clarifică diferența: nu cer o analiză rece, cer să fiu văzut în efortul meu.

8) Cum aplici validarea în educație, concret, ca să fie replicabilă?

Întrebare: Care sunt instrumentele tale cele mai „aplicabile” din școală?

Răspuns: Un cadru foarte puternic e Leader in Me, inspirat de Stephen R. Covey. Covey definește leadership-ul ca abilitatea de a comunica oamenilor atât de clar valoarea și potențialul lor, încât ajung să le vadă și ei singuri. Asta e validare „care crește” omul, nu îl face dependent.

9) „Contul Bancar Emoțional”: ce este și de ce funcționează?

Întrebare: Povestește-ne despre instrumentul cu bilețelele.

Răspuns: Fiecare copil are un plic/cutie/recipient. Pe parcursul săptămânii, colegii și educatorii pun bilețele cu mesaje de apreciere. Cele mai puternice sunt între copii: „Mulțumesc că ești o prietenă bună”, „Ai fost curajos”, „Îmi pare rău că ai o zi grea…”. Așa învață să observe valoarea celuilalt, să empatizeze și să normalizeze validarea: nu o aștepți ca premiu, o oferi și o primești natural.

10) „Ședințe conduse de elevi”: cum arată ownership-ul prin validare?

Întrebare: Ce sunt ședințele conduse de elevi și de ce sunt relevante și pentru echipe?

Răspuns: Chiar și în clasele primare, elevii își conduc ședințele cu părinții și profesorii. Copilul prezintă obiectivele, progresul, ce are de îmbunătățit și unde are nevoie de sprijin. Profesorul facilitează, nu preia controlul. Îi învățăm că e normal să ceri ajutor și că vulnerabilitatea nu e slăbiciune — e o forță. Într-o echipă, asta se traduce în complementaritate: fiecare are ceva valoros de oferit.

11) Dar profesorii? Cine îi validează pe ei?

Întrebare: Se vorbește mult despre copii, dar profesorii au și ei nevoie de validare. Cum vezi asta?

Răspuns: Validarea trebuie să pornească de sus. Dacă liderii nu validează efortul și implicarea cadrelor didactice, nu putem pretinde ca profesorii să o facă pentru elevi. Fără validare (și mai ales cu critică constantă), profesorii se epuizează emoțional și simt că nu contează. Când le validezi munca nu doar prin rezultate, ci uman și autentic, se reconectează cu motivația. Și atunci apar „minuni” în clasă.

12) Există și „prea multă” validare? Când devine riscantă?

Întrebare: Dăm diplome doar pentru participare, lăudăm excesiv… care e riscul?

Răspuns: Totul ține de ce alegem să validăm: rezultatul, efortul, progresul sau simpla existență. Dacă validăm doar prezența, fără legătură cu evoluția reală, alimentăm dependența: omul ajunge să nu se mai autoregleze, are nevoie constantă de confirmare externă. Validarea bună e legată de realitate și construită astfel încât să hrănească motivația internă, nu să o înlocuiască.

13) Validare vs aprobare: trebuie să-i dai dreptate mereu unui copil/om ca să-l validezi?

Întrebare: Mulți confundă validarea cu „a aproba”. Care e distincția?

Răspuns: Nu este despre a aproba sau a da dreptate mereu. Este despre a vedea omul. Poți valida emoția fără să validezi comportamentul. De tipul: „Înțeleg că ai fost furios. Hai să vedem de ce.” Asta creează siguranță și învățare, nu impunitate.

14) Generații: de ce noi (Gen X) avem adesea o relație complicată cu validarea?

Întrebare: Ce observi la nivel de generații?

Răspuns: Părinții noștri au avut intenții bune, dar au trăit cu frică și presiune. Validarea a fost orientată spre rezultate: note, carieră, succes vizibil — nu spre cine eram, ci spre ce făceam. Validarea emoțională a lipsit. De aici, la maturitate, unii resping validarea (nu știu s-o primească), iar alții o caută compulsiv. E o temă care cere echilibru și reînvățare.

15) Cum arată un lider bun la validare?

Întrebare: Dacă ai descrie „liderul care validează bine”, cum sună?

Răspuns: E un lider care ascultă. Care oferă feedback clar și constructiv. Care are curajul să spună „nu știu, dar putem descoperi împreună”. Nu se poziționează deasupra echipei, merge cot la cot. Eu nu mă văd „profesorul” cu toate răspunsurile, ci un ghid: însoțesc oamenii în procesul lor. Validarea e o alegere conștientă, zi de zi: oprești puțin ritmul, te uiți în ochii omului și spui sincer: „Am văzut ce ai făcut. Știu cât efort a fost. Mulțumesc.”

16) Mesaj final: care e lecția pe care ai vrea s-o rămână cititorului?

Întrebare: Dacă ai lăsa cititorilor o singură lecție?

Răspuns: Relațiile autentice încep prin a-l recunoaște pe celălalt ca om întreg: cu emoții, frici, aspirații și nevoi reale. Asta e validarea: nu flatare, nu laude goale, ci recunoaștere sinceră a omului din fața ta și a contribuției lui.